Rabbit’s hole

Preoti, cu cruce-n frunte ! caci oastea e crestina …

Am ajuns astazi la servici ceva mai tarziu si ceva mai fara chef - in parte deoarece seful tocmai si-a luat o vacanta de 3 saptamani fara sa imi dea ceva special de facut, in parte deoarece astazi este ziua prietenei mele si inca nu m-am decis asupra unui cadou :O .

Facand trecerea in revista a sarcinilor de azi (un nou feature de implementat) mi-am pierdut rapid si dramul de avant care il mai aveam si am inceput sa surfez pe net. Digg, reddit, bloglines, plus o groaza de alte siteuri de stiri, de hardware, software, bloguri … toate o mie de fatete a aceluiasi adevar - informatica devine din ce in ce mai importanta in viata oamenilor. Cu partile ei bune sau rele, si cu un viitor bazaind de electricitatea bitilor transmisi, dar inca neclar si amenintator in promisiunile sale.

Nu ma pot impiedica sa nu imi amintesc formularea de inceput a unei carti de programare (specializata pe jocuri) - “fiti bineveniti, tineri magicieni, in lumea virtuala”. Bine aleasa metafora ! Este oare informatica biletul dus al umanitatii intr-un sir infinit de lumi paradisiace ? Probabil multi dintre voi ati citit carti sau ati vazut filme pe aceasta tema (”Matrix” fiind probabil primul exemplu care va vine in minte) asa incat fiecare se simte oarecum initiat in subiect. Dar v-ati gandit vreodata ce ati alege, daca ati fi pusi ? O lume in care trebuie sa depuneti efort pentru fiecare lucru sau o lume in care posibilitatile sunt infinite ?

O lume in care puteti zbura alaturi de vulturi, inota alaturi de delfini si creea galaxy prin miscarea unei maini ? Sau o lume in care va ia 10 minute pentru a face un kilometru pana la supermarket pentru a da o mare parte din valoarea castigata prin munca in ziua respectiva ?

Statisticile privind consumul de droguri nu sunt incurajatoare; cele privind idealul de viata al majoritatii indivizilor mai putin iar datele medicale sunt de-a dreptul ingrijoratoare: placerea si bucuria vietii sunt direct cuatificate de cantitatea de endomorfine pe care creierul le elibereaza la anumite evenimente emotionale. Nu am evoluat pentru a sesiza diferenta intre realitate si virtual - asa ca de ce am incerca sa alegem calea dificila ? Si chiar exista o anumita moralitate sau etica in a alege calea dificila ? Alegem calea usoara de sute ani, imprumutand putin cate putin de la celelalte specii, planeta si chiar de la urmasii nostri.

In ceea ce ma priveste, nu cred ca trebuie sa imi pun intrebarea prea mult - nu cred ca exista un om caruia sa ii placa macar putin sa se joace pe calculator care merita intrebat - deja a ales. Dar nu cred ca ar exista cineva care ar alege realitatea - nu daca riscurile ar fi mici sau inexistente. Singurul motiv pentru care majoritatea nu folosesc droguri este teama de efecte; totusi drogurile exista deja in noi si putem trisa deja pentru a determina corpul sa ni le ofere : sporturi extreme, motagne ruse, saritul cu parasuta, motociclete, skiuri, sexul fara procreere.

Nu mai e decat un pas de facut …

PS iata un link interesant (in engleza).

La multi ani, mâţule !

La multi ani, fericire deplina si indeplinirea tuturor dorintelor ! Iti urez numai sanatate si bucurie - a, si te iubesc !

Munca in echipa

Ma gandeam astazi la munca in echipa - inspirat fiind de intrarea in a patra ora de asteptare dupa curul unui coleg de serviciu. Cat de importante sunt aceste trei cuvinte magice pentru interviuri si in general pentru mentalitatea de companie. Cum garanteaza ele ca mieluselul nou adaugat turmei fericite de angajati va dansa si va canta pe melodia dorita, alb, imaculat si scanteietor in stralucirea sefilor-pastori. Cu inima indoita, ma asigur ca inca posed aceasta calitate esentiala, chiar daca brusc simteam nevoia de al strangula sufletul nefericitului care considera de 3 ore sunt o pauza de cafea insuficienta. Indraznesc sa visez la o viata minunata de programator, unde ideile sunt puse in practica si timpul este pierdut doar ca urmare a unui maraton de codare …
Dar sa revenim la oile noastre, pe care le manam fara tragere de inima prin meleagurile internetului, asteptand mailul salvator. In trecere mai citesc cateva bloguri, mai vad ce zic Guy si Joel despre productivitatea (slaba sansa sa se si aplice ceva de acolo) si pana la urma capitulez -trec la problema urmatoare.

Bineinteles, mailul initial valoreaza cam cat o ceapa degerata. Voios, realizez ca inca nu am facut nimic pe ziua asta, asa ca hotarasc sa insist. Ma agit putin, incerc sa testez, ma uit prin cod - draci. Pana la urma il sun pe tipul cu pricina …

“- Salut, am putin timp liber si vroiam sa vad cam cat de importanta este modificarea de cod ceruta de solutia …

- A, pai e foarte importanta! Clientul are nevoie de ea imediat !

- Pai parca livrati peste o luna, nu ?

- Da.

- Ok … Oricum, vroiam sa vad cam cat de mare e modificarea codului, nu importanta problemei. In primul rand, nu am inteles foarte bine mailul. Poti sa imi explici putin ?

- A, pai eu … de fapt … un coleg m-a rugat …

- ???

- Alex m-a rugat sa va trimit problema asta …

-Bun, si ce vreti sa modificam noi ?

- Pai … nu stiu …. vezi prin mail …

- ?

- Noi am vrea sa mearga !

???? WTF ???

- OK. Vom vedea. Pa”

Cred ca voi taia munca in echipa din CV-ul meu …

Dupa trei ani …

Alex, plecat de trei luni din Franta, dupa ce aproape 2 ani si jumatate a infruntat cot la cot cu mine acelasi Program International la X, MPRI si angajare la Murex, revine cu ultimele impresii. Postul acesta l-am inceput ca un raspuns la postul sau, dar la final depasisem demult lungimea unui comentarii. M-am hotarat sa il pun aici pentru a fi mai usor de mentinut.

Nu stiu daca ai facut cu adevarat o schimbare sau ai gasit ceva mai usor de acceptat. Cunosc Parisul la fel ca si tine dupa ce am trecut prin experiente similare, dar nu pot sa spun ca Franta se reduce la Paris. Daca orice tara ar fi redusa la capitala ei am trai intr-un perpetuu prezent grabit si pierdut printre smog si zgomote de masini. Nici experienta unui lucru nou nu cred ca o poti compara cu bucuria simtita la intoarcerea in cunoscut.

Perioada critica pentru un expat este din momentul in care nu mai poti de dor si pana cand te decizi : ramai sau pleci. E mai degraba o suita de momente critice, pe care le depasesti luand sau nu decizia de a pleca. Poti sa tanjesti mereu dupa lucrurile de acasa, dar odata intors vei tanji dupa cele ramase in urma. In momentul in care ii treci pragul nicioadata casa ta nu va fi mai fi la fel.

E mai bine in Romania, fie in orasul natal, fie in Bucuresti, decat pelerin prin lume ? Poate. Depinde de tine. Dragostea poate aparea in sclipirea ochilor unei alte persoane, caldura caminului poate exista in orice tara, sub o forma sau alta. Decizia este a fiecaruia, dar nu cred ca este vreodata finala - mereu orizontul iti murmura un cantec ademenitor.

Sunt zile in care tanjesc dupa una sau alta de la noi : bucuria cumpararii unei paini calde de la brutarie, harmalaia din piete, salile reci ale politehnicii, serile petrecute cu prietenii pe acoperisul caminului, mesele de craciun cu familia ta. Nu vreau totusi sa ma intorc doar la ele - as vrea, daca se poate, sa le aduc aici. Sa-i fac si pe ei sa guste din bucurii exotice, sa nu mai fie asa suparati de probleme minore, sa simta ca sunt liberi sa aleaga. Sa-i fac sa vada locurile si oamenii - aici, unde oamenii sunt putin mai oameni. Sau macar sa ma intorc cu ele-n tolba, ca sa le dau precum darurile aduse de Mosul iarna.

Intr-un fel noi, cei ramasi afara, suntem egoisti : suntem tristi ca plecati dar ne bucuram ca va intoarceti - speram sa faceti din Romania o tara unde sa ne placa sa traim. Si noi nutrim speranta ascunsa de a ne intoarce in tara noastra, asemenea celei din manualele de istorie. Si daca vantul ne poarta prea departe, macar sa putem purta cu mandrie stindardul “sunt roman !”.

Ma intreb cand un expat devine un pelerin; cand isi pierde apartenenta la locul sau de origine si devine copilul adoptiv al unei alte tari, sau poate chiar un etern calator. Depinde de tine ce te face fericit, si pana la urma asta vei incerca sa alegi. Mai degraba decat locul unde esti, conteaza unde crezi ca esti. Poate ca cei trei ani nu sunt perioada critica doar pentru revenire, ci si pentru uitare …

Liban - durerea nu are granite

Nu cred ca este cineva care sa nu fi auzit de Liban si de razboiul pe care Isdraelul il poarta acolo. Zicem ca “E greu … saracii … las ca merita Hezbollahul ! … luptele trebuie oprite!”, dar trecem mai departe, uitand pana la urmatoarea discutie. Razboiul inseamna cladiri daramate, zgomot de gloante, coloane militare in miscare si declaratii oficiale - “nu vom inceta actiunea de pedepsire pana cand liderii teroristi nu vor fi gasiti si deferiti justitiei” - totul pe fondul muzicii de la actualitati si a glasului crainicei citind numarul victimelor. Razboiul inseamna haos, dar e departe si nu ne priveste decat ca opinie si nu ca oameni - pana la urma si asta e o statistica : “Libanul este invadat, Iraqul este in razboi civil si populatia sufera de foame. Pretul petrolului a crescut 50 de centi ca urmare … “.
Totusi nu aceasta este fata adevarata a razboiului - nu pentru libanezii care sunt departe de Beirutul bombardat. Nu pentru cei care cunosc tara, au vizitat-o, au respirat aerul incins si umed. Pentru ei inseamna o convorbire de ore intregi cu parintii; cautarea febrila de informatii, de stiri si de poze; recunoasterea oarecum uimita si plina de durere : “Am cumparat o bere din restaurantul ala … lasa; o sa-l reconstruim …”. Pentru ei inseamna familia, rudele si cunoscutii in pericol, inseamna caminul lor distrus si ultimii 20 de ani de reconstructie aruncati pe apa sambatei. Inseamna o tara distrusa prin vointa alteia mai puternice.
Cu ce sunt mai vinovati libanezii de rand fata de francezii, americanii, chinezii, germanii sau romanii care pleaca din Liban ? De ce unii pot pleca doar pe baza unei hartii in timp o intreaga natiune este rea datorita unei grupari extremiste ? De ce pentru a pedepsi o mie esti gata sa distrugi o tara ? Si de ce mai exista inca oameni in lume care cred ca violenta este calea cea mai buna de a rezolva problemele ? Hezbollahul este o grupare terorista - tara nu este. Syria este departe, Iranul este puternic dar Libanul este o victima convenabila .
Bush avea dreptate, poate in putinele dati in care are dreptate, dar a gresit persoana : “WE should stop this shit !”. We should definetly stop this shit ! Inainte sa ne obisnuim prea mult cu zgomotul monoton al televizorului incantand ultimul hit : “312 civilians morti in Liban … 27 de soldati israelieni … Iraq … Africa de Sud … Tibet ……”.

Vine vara, bine-mi pare/ in vacanta merg la mare …

A trecut ceva timp de cand nu am mai imbogatit blogul cu posturi noi - am avut o (scurta) vacanta la mare, m-am mai distrat jucandu-ma la calculator, am mai iesit prin oras. Toate acestea, lucruri marunte, pe fondul evenimentelor care preocupa lumea - razboiul din liban, valul de caldura din europa, o romanie care isi face incet incet temele pentru a fi acceptata in uniunea europeana; dar care impreuna m-au prevenit de a mai scrie.

Incep sa regret din ce in ce mai mult timpul liber pe care il aveam in liceu / facultate. Nu neaparat pentru ca as dori sa fiu mai liber, ci sa ma pot dedica lucrurilor interesante - citit, programare, plimbari si excursii. Imi dau seama ca angajat cat de mare este pretul pe care societatea il cere individului si cat de bine indoctrinati suntem ca sa il platim fara cracnire.

Deoarece nu doresc sa fac un text mare pe tema asta (ii voi dedica poate un post putin mai incolo) voi incheia zicandu-va am revenit ! Feriti-va de caldura si bucurati-va de vara !